Obiective turistice
Tohani
Din punct de vedere geografic, localitatea Tohani este amplasată în zona Subcarpaților de Curbură, la poalele dealurilor Istriței, loc ce și-a câștigat renumele datorită numeroaselor sale podgorii. Din 1773, Tohaniul a atras oameni cu har, care au iubit via, au muncit-o, au înțeles-o și au primit la schimb licoarea zeilor. De peste 200 de ani aici se creează vinuri.
Fiecare vin are povestea lui, împletită cu cea a geniului și a pasiunii creatorului său. La Tohani, pământul vorbește, iar oamenii ascultă. Și apoi se face vin.
Faima locurilor a ajuns și la urechi împărătești, astfel că în anul 1930, Principele Nicolae al României, fratele regelui Carol al II lea, a cumpărat acest vast domeniu.
În 1948 Domeniile Tohani intră în proprietatea statului, iar în anii următori, printr-o asociere cu specialiști din Bordeaux, a fost construită crama, așa cum este ea acum, fiind totodată și loc de vizită și muzeu. Aici se află conservată singura vinotecă din zonă, ce adăpostește peste 100 000 de sticle de vinuri de colecție. În anii 2000, compania este privatizată și modernizată : a fost construită o fabrică cu tehnologie de ultima oră, o nouă infrastructură, iar vița de vie a fost replantată pe suprafețe importante.
Oferta bogată a naturii a fost astfel și mai mult pusă în valoare de ingineria oenologilor, care au creat noi standarde de calitate. Pe aceste meleaguri, recunoscute pentru calitatea soiurilor roșii, Feteasca Neagră găsește condițiile perfecte pentru a atinge un gust deosebit, remarcat la prestigioase concursuri internaționale. Vinul din acest soi este cunoscut ca unul dintre cele mai bune vinuri roșii din România.
Tohaniul îmbie nu doar cu crame și vinuri, dar și festivaluri de film și muzică.
Năieni
Comuna clădită pe unul din versanții dealului Istrița a devenit vestită datorită taberei și a remarcabilelor sculpturi în calcar împrăștiate pe vârful dealului Tigoarea( loc sacru, în greaca veche). Inițiativa deschiderii unei astfel de tabere i-a aparținut unui entuziast profesor din Slobozia, Gabriel Manole, în anul 1986
Meșterul a adunat copii talentați și i-a încurajat să-și arate măiestria, folosind calcarul extras dintr-o carieră din apropiere. Tinerii artiști nu aveau mai mult de 14 ani. Tot artistul Manole a ridicat și Biserica de piatră, aflată în apropiere. Tabăra a durat până în 1996.
Povestea a fost reluată în 2009, la inițiativa primăriei. Așa au apărut în poiana din vârful dealului noi opere de artă. Printre acestea amintim de lucrările aflate la intrarea în tabără , care formează complexul Dacologie, reprezentând luptele dacilor. Mai departe tematica se diversifică : fețe de om, instrumente muzicale, cochilii de melci, scări către cer etc. Frumusețea locului este amplificată și de belvederea superbă : de jur împrejur se văd masivele muntoase ale Bucegilor, Ciucașului, Buzăului, Penteleului și Vrancei.
Necropola tracică
La câțiva pași de Biserica dintr-o Piatră au fost descoperite mai multe mormite datând din vremuri străvechi. În acest loc, în perioada 800 – 600 î.Ch. locuitorii de pe culmile de deasupra Năeniului de astăzi își îngropau morții în morminte scobite în piatră.
Primele astfel de tombe au fost deschise în 1938. Acolo au fost găsite schelete și obiecte de cult : vase de lut, o sabie Akinakes, diverse podoabe și unelte.
Cu totul, în necropolă au fost găsite zece morminte de inhumație și unul de incinerație (vas cu cenușă umană). Capacele din piatră și conținutul mormintelor se află la Muzeul județean Buzău și la Muzeul de Istorie din București.
Vârful Istrița
Dealurile Istriței sunt formațiuni prelungite din Carpații Orientali, aflate în zona de curbură, în grupa sudică externă a Subcarpaților Buzăului. Dealurile includ Culmea Istrița, Dealu Mare, Dealul Ciortea și Dealurile Cepturei. În zona de nord-vest se află o alungire a culmii principale, dealul Ciortea, prelungită până la Tătaru, iar la sud-vest de dealurile Năenilor, se află Dealu Mare propriu-zis.
Varful Istrița, cel mai înalt de pe Dealu Mare, renumit pentru calcare, scoici și vița de vie, atinge 749 m altitudine. Masivul Istriței propriu-zise este dominat în partea înaltă de calcare și gresii rezistente. Din loc în loc, printre bucățile de stânci pot apărea roci care conțin cochilii și scoici fosilizate, dovezi că aceste meleaguri s-au aflat sub ape cu milioane de ani în urmă.
Clima locală și substratul calcaros favorizează vița de vie, care ocupă suprafețe întinse pe versanții sudici, ce aparțin Podgoriei Dealu Mare.
Pentru protejarea biodiversității și menținerii într-o stare de conservare favorabilă a florei spontane și a faunei sălbatice, precum și a habitatelor naturale de interes comunitar, dealul Istrița a fost declarat sit de importanță comunitară.
Fiind cel mai vizibil pe o rază de multe zeci de kilometri, vârful Istrița a fost un loc propice pentru construirea de relee radio-TV și de telefonie mobilă, precum și a unei stații de monitorizare seismică.
Prima construcție notabilă care s-a înălțat pe vârful Istrița a fost Șurla Nemților. Era o turlă înaltă de lemn, cu rol de punct trigonometric și de observator militar, ridicată de austro-ungari în 1856. După vreun secol, turla din lemn a fost înlocuită cu o structură metalică robustă, de vreo 30 m înălțime, cunoscută în zonă drept Releul de televiziune.
Platoul din vârf oferă o panoramă uimitoare, o răsplată pentru toate eforturile făcute pentru a ajunge aici. La poale se poate vedea tot Bărăganul, iar în zilele senine, orașele Ploiești și Urziceni. Întorcând privirea spre nord se pot admira, de la stânga la dreapta, masivele muntoase ale Bucegilor, Ciucașului, Buzăului și Vrancei. În ultimii ani, muchea dealului Istrița a devenit preferată pentru parapantiști.
Vârful dealului este accesibil dinspre Pietroasele, prin Pietroasa Mică, din fața primăriei comunei Breaza sau din satul Bădeni, de la biserică.
Găsim în apropiere o mulțime de locuri speciale, cum ar fi Chilia lui Ambrozie, cariere de calcar, o stână, cetatea Gruiu Dării, locul descoperirii Cloștii cu pui de aur, iar puțin mai departe cramele La Butoaie, Nomibo și Pietroasa Veche, ruinele romane, o tabără de sculptură, grotele preistorice și multe altele.
Pietroasele
Localitate care mustește de istorie, dar și de vin, Pietroasele, este situată, la poalele dealului Istrița. Satul Pietroasa din comuna cu același nume, se află la 20 km vest de orașul Buzău și 18 km est de orașul Mizil. Locul este binecuvântat cu podgorii întinse și crame garnisite cu vinuri, care mai de care mai premiate, cu oameni primitori, dar și cu vestigii antice.
Astfel, comuna Pietroasele a devenit cunoscută în ţară şi peste hotare ca fiind locul în care s-a descoperit celebrului tezaur Closca cu puii de aur. Micul monument de pe deal care marca punctul respectiv a fost recent înlocuit cu unul mult mai sugestiv, întreaga zonă fiind reamenajată în scop turistic, de meșterii pietrari din Năeni.
Tezaurul a fost găsit în mod întâmplător în anul 1837 de către doi meşteri care extrăgeau piatră de la poalele masivului Istriţa, pentru ridicarea zidului Episcopiei Buzăului. Compoara se afla sub un piemont de viță de vie, la circa un kilometru de situl castrului roman, aflat în centrul satului Pietroasa.
Deşi astăzi sunt recuperate şi cunoscute publicului doar 12 piese, cu o greutate totală de 19,82 kg, se pare ca iniţial tezaurul era compus din 22 de obiecte.
În 1866, Alexandru Odobescu a estimat data tezaurului ca fiind sec. IV d. Hr., teză la care au aderat şi alţi cercetători.
Atribuirea tezaurului și datarea lui s-a făcut prin analiza obiectelor componente, precum și prin studierea unor izvoare documentare. Punctul de plecare a fost colanul inscripționat cu caractere runice. Acest colan este cea mai însemnată piesă a comorii, fiindcă este singura care are o inscripție. Profesorul german Rudolf Neumeister a enunțat pentru prima oară teza atribuirii comorii lui Athanaric, conducătorul vizigoților, care a trecut prin teritoriile care compun astăzi România. Ipoteza a fost preluată de Alexandru Odobescu, cel care a făcut o pasiune din cercetarea tezaurului, fapt pentru care a publicat monografia Le Trésor de Pétrossa apărută în perioada 1889 – 1900.
Din 1971, comoara descoperită la Pietroasele poate fi admirată la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. O copie fidelă a tezaurului Cloșca cu puii de aur poate fi studiată la Muzeul Judeţean Buzău, iar o alta la staţiunea vini-viticolă Pietroasa Veche.
Gruiu Dării
Cele mai vechi urme de locuire descoperite la Gruiu Dării se estimează că au aproximativ 7600 de ani. Ele se află pe drumul spre Releul de televiziune de pe Dealul Istrița. Gruiu Dării se află foarte aproape de cariera de piatră unde a fost descoperit celebrul tezaur Cloşca cu puii de aur. Cetatea a fost descoperită în campania arheologică din 2007.
Pentru epoca dacică târzie, la Gruiu Dării s-au identificat mai multe vetre și materiale pentru întreținerea focului, care au fost încadrate într-un context spiritual. După ce au locuit-o, dacii au transformat-o într-un centru de cult.
Au mai fost scoase la lumină ziduri de apărare, bijuterii, arme, vase de lut şi chiar peretele unei locuinţe. Din punctul Gruiu Dării dacii comunicau perfect cu cetăţile din Dobrogea, dar şi cu cele din Munţii Buzăului. Viața aici a încetat brusc, odată cu sosirea romanilor.
Valoarea deosebită a sitului este dată de faptul că zona ascunde vestigii din perioade istorice diferite. La o adâncime de 3 – 3,5 metri sub cetatea dacică se află o aşezare neolitică cu o vechime de 5.500 – 5.700 de ani. Una dintre piesele importante descoperite aici este biberonul din epoca pietrei. Vechimea aşezării neolitice și a biberonului a fost confirmată de un laborator de specialitate din Germania. Cercetătorii consideră că satul neolitic descoperit la Gruiu Dării face parte din extremitatea sudică a culturii Cucuteni, una dintre cele mai avansate civilizații europene de acum cinci-șase milenii.
Castrul roman de la Pietroasele
Se crede că acest castru a fost construit de către împăratul Constantin cel Mare în perioada campaniei din anul 332 împotriva goților de la nord de Dunăre. În această campanie armata romanǎ îi înfrânge pe goți și, ca urmare, ținuturile de la nord de Dunăre reintră pentru o perioadă sub stăpânire romană. În castru se instalează Legiunea a XI-a denumită Claudia. Construirea castrului la frontiera nordică a imperiului a avut scopul de a monitoriza și semnaliza avansul cetelor migratoare care se apropiau de imperiu, dar și pentru a oferi o primă apărare împotriva acestora. Castrul roman cuprinde și băile termale romane înconjurate de un zid de apărare.
Au fost identificate și cercetate parțial 7 încăperi, specialiștii fiind de părere că termele de la Pietroasele au fost o construcţie impresionantă atât din punct de vedere al tehnicii, cât și ca aspect. Culoarele şi încăperile erau pardosite cu plăci de marmură albă, iar pereţii erau decoraţi cu frescă multicoloră, păstrată în unele locuri în sit.
Surse: Turism Buzău,
Încă o tabără de sculptură – la Măgura
Amplasată în poienile din apropierea Mănăstirii Ciolanu, pe teritoriul comunei Tisău, la circa 33 de kilometri distanţă faţă de Buzău, tabăra este locul perfect pentru o plimbare în tihnă, la sfârșit de săptămână, indiferent de sezon. Acum muzeu în aer liber, situl are o suprafaţă de 21 de hectare pe dealul Ciolanu.
Se ajunge cu ușurință cu mașina, drumul fiind asfaltat iar parcarea generoasă.
La fel de accesibil este și traseul inclus în Drumul Vinului, pentru cei care vin dinspre Ploiești sau București, prin Dealul Istrița, Sărata-Monteoru și Valea Nișcovului.
Tabăra de sculptură Măgura este locul în care, timp de 16 ani, tineri artiști plastici pricepuți în modelarea pietrei s-au întâlnit și au creat opere de artă cu ocazia aniversării a 16 secole de atestare documentară a Buzăului, dar și a străvechii tradiții locale a cioplitului în piatră.
Până la ultima ediție a Taberei de sculptură Măgura au fost înregistrați 163 artiști participanți. Aceștia au lăsat opere valoroase grupate într-o expoziție în aer liber.
Scurtă trecere prin istorie
Totul a ineput in anii ’70, cand sculptorul Gheorghe Coman, cu sustinerea Uniunii Artiștilor Plastici din România a initiat acest proiect artistic și cultural. Atunci s-a hotărât ca, vreme de 16 ani (între 1970 și 1985), câte 16 sculptori, pe cat posibil diferiti, să vină să lucreze pe dealurile Măgurii, timp de mai multe săptămâni la sfârșitul verii. Sculptorii erau mai mult sau mai puțin consacrați si primeau ajutorul unor calfe, cioplitori în piatră din zonă, care faceau munca așa zis necalificată (cam trei sferturi din toată treaba). Artisitii au fost invitați să realizeze câte o operă de artă gândită la fața locului, în funcție de mărimea și forma pietrei care le era repartizată. Ca materie primă a fost folosit calcarul cochilifer extras din carierele de la Ciuta, Năeni și Pietroasele, situate pe dealurile din jur.
Sufletul, organizatorul și liantul acestei tabere a fost sculptorul Gheorghe Coman, nelipsit în fiecare an. La sfârșitul fiecărei ediții, într-un cadru festiv, sculptorii prezenți renunțau la dreptul de proprietate asupra lucrărilor, donându-le județului.
Teoretic, în poienele de la Măgura ar trebui să existe astăzi 256 de statui, multe dintre ele considerate de specialiști adevărate capodopere. Recent, după ani de abandon, sculpturile au fost inventariate și marcate. După titlurile multor sculpturi se poate vedea tendința vremii în domeniu. Iata cateva teme: Nud, Gânditor, Taina, Piatra de Izvor, Pomul Vieţii, Mirii, Lacul, Troiţa, Soldat în scut, Înaripata, Cuplu, Zbor, etc.
Având în vedere timpul scurs de la realizarea acestora, Muzeul Judeţean de Istorie a început restaurarea sculpturilor, iar din anul 2006, administratorul taberei este Muzeul Judeţean Buzău.
Ansamblul Tabara de sculptura Magura – Mănăstirea Ciolanu ocupă locul al doilea, după Vulcanii Noroioși, între cele mai căutate atracții turistice buzoiene.
Sursa Turism Buzău.ro
Sărata Monteoru
Sărată Monteoru, staţiune cunoscută pentru apele tămăduitoare ale izvoarelor sărate, este un paradis ascuns în inima județului Buzău. Îmbinând liniștea naturii data de dealurile verzi si pădurile seculare, cu facilitățile moderne, această stațiune balneară este un loc de refacere și relaxare.
Denumită în trecut, Fundul Sărății, Sărata-Monteoru este un sat în comuna Merei din județul Buzău, Muntenia, la aproximativ 14 km distanță de orașul Buzău.
Localitatea este plasată la o altitudine de 86 de metri, într-o depresiune drenată de râul Sărata, la extremitatea sud-estică a Subcarpaților Curburii, într-o zonă acoperită de o vegetație bogată și la adăpost de vânturi.
În această zonă, petrolul există în subsol la adâncime mică, iar apele din subteran au un conținut mare de petrol, brom, iod și sare, motiv pentru care localnicii folosesc doar apă îmbuteliată. Aplele din Sărata Monteoru, nepotabile, sunt, însă, folosite pentru tratamente medicinale. Ele curg din 15 izvoare aflate în toată depresiunea.
In ultimii 10 ani, statiunea şi-a câştigat şi renumele de pol al turismului activ, pentru ca a reușit să atragă toate categoriile turişti, de la iubitorii de înot, la cei dornici de aventura pe tiroliană sau de drumeţii, ciclişti, maratonişti ori motociclişti. Datorita curentilor favorabili de pe Dealul Istriţa, acest loc este frecventat si de parapantisti.
În plus, numeroase alte atracții turistice se află la mică distanță: tabăra de sculptură în piatră Măgura, Vulcanii Noroioşi de la Berca, mănăstirile Ciolanu şi Răteşti, podgoriile şi cramele de la Năeni, sau de la Pietroasele, Herghelia de la Cislău, Muzeul Chihlimbarului de la Colţi şi Vestigiile Rupestre din zonă.
Inaugurată oficial ca staţiune balneară la 1 iulie 1895, Sărata-Monteoru are ape cu proprietăţi curative ce au fost menţionate încă din anul 1837, cand localnicii le foloseau deja pentru tratarea unor boli. În prezent, sursele de apă minerală sunt reprezentate de 3 foraje hidrogeologice, un puţ minier şi 19 izvoare cu un grad ridicat de mineralizare, care produc o apă de tip zăcământ.
Povestea locului
La sfârşitul secolului al XIX-lea (1860–1880), satul şi terenurile din jur au fost cumpărate de grecul Grigore Stavri, care ulterior şi-a luat numele locului, de Grigore Constantinescu-Monteoru.
Acesta a exploatat cu succes zăcămintele de petrol, vânzând atât ţiţei brut, cât şi ulei mineral. Ulterior a directionat profitul pentru a construi o staţiune turistică, dupa ce doctoral sau personal, l-a sfătuit să se trateze cu apele folosite de localnici. Constantinescu-Monteoru a sesizat potențialul afacerilor din turism, si astfel a apelat la serviciile arhitectului german care construise vila familiei Monteoru.
Arhitectul a elaborat un proiect pentru construirea staţiunii balneare. Lucrarea a fost finalizată în vara lui 1895.
S-au construit acolo o capelă, un cazino, un parc în stilul grădinilor englezeşti, hoteluri şi o vilă personală. În anii următori, Grigore Monteoru a vândut terenurile petrolifere pentru a-şi dedica investițiile in turism.
Cazinoul, clădire simbol a staţiunii în perioada interbelică a fost finalizat în 1900 şi a costat o jumătate de milion de franci.
Astăzi Vila şi Capela familiei Monteoru sunt declarate monumente istorice. Stațiunea a avut perioada sa de glorie până la al Doilea Război Mondial, fiind distrusă după instaurarea regimului communist.În anii 1970, statul comunist a încercat sa redreseze stațiunea amenajând două hoteluri și o bază de tratament.
Atracţii turistice:
Bazine cu apă sărată și dulce
Cel mai mare şi cel mai vechi strand al statiunii este Ştrandul Paradis cu bazine cu apă sărată cu proprietăţi terapeutice deosebite, amplasat în centru. Apa din bazin este indicată celor ce nu pot face băi calde; procedura denumită “baie rece” putând fi făcută în scop terapeutic.
Baze de tratament – spa, cu apă sărată şi nămol
Staţiunea are climat sedativ, cu aer puternic ionizant negativ şi este recunoscută pentru apele minerale sărate, iodurate, bromurate, magneziene, sulfuroase şi pentru nămolul mineral. Indicatii terapeutice: tratarea afecţiunilor aparatului locomotor, afecţiunilor ginecologice, gastro-intestinale, hepato-biliare.
Pe unul din versanţii împăduriţi care înconjoară staţiunea se află câteva mici bălţi, neamenajate, cu nămol. Este un nămol cu totul special, format din argila locurilor, apa sărată şi ceva zăcământ de ţiţei. O resursă care nu a fost cercetată niciodată ştiinţific, dar pe care localnicii o cunosc foarte bine.
Acest tratament are efecte într-o gamă uimitor de vastă de afecţiuni, de la reumatism cronic şi degenerativ la dureri musculare rebele, sechele după fracturi, luxaţii etc. Uimitoare sunt efectele benefice ale acestei aplicaţii cu nămol în cazurile de sinuzită şi rinită cronică.
Mina de petrol
În perioada interbelică, la Monteoru s-a dat în folosinţă o mină de petrol unică în Europa la acea vreme. Astăzi monument istoric, Mina de Petrol este cea mai veche exploatare petrolieră din judeţul Buzău cu puţuri săpate la adâncimi de 240 – 320 metri şi sistem de exploatare a zăcămintelor petrolifere cu metode miniere. Pentru săparea puţurilor s-a folosit un sistem de oglinzi care reflectau lumina în adâncime. În 1923 încă se extragea petrol prin puţuri, iar din 1931, din aceste galerii s-au forat sonde orizontale.
Traseul până la intrarea în mină (administrată în prezent de OMV Petrom) se derulează pe drum asfaltat, şi durează aproximativ o oră.
Accesul publicului în mină nu este permis din raţiuni de siguranţă, aceasta fiind activă.
Mina de petrol este monument UNESCO, de aceea a şi rămas în funcţiune. Aici lucrează şase angajaţi. Sursele de lumină instalate în subteran sunt izolate cu aer comprimat. În vecinătatea minei a fost amenajat un mic muzeu unde sunt expuse macheta obiectivului petrolier, vagoneţi de extracţie, alte unelte ale mineritului şi fotografii de epocă.
Sursa Consiliul Județean Buzău