Pe Drumul lui Mihai Viteazul
Mănăstirea Gorgota
Momument istoric, ctitoria lui Pătrașcu Vodă cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul, Mănăstirea Gorgota se află la aproximativ 15 km de Târgoviște. Zidită pe cel mai înalt deal din satul cu același nume, construcția dăinuiește din anii 1554-1557, când a fost aproximată ridicarea ei. De pe promontoriu priveliștea este superbă, cuprinzând sate, păduri și văi abrubte. Drumul un kilometru şi jumătate din sat până la mănăstire este unul îngust, pietruit, prin pădure.
Lăcaşul nu mai funcţionează ca şi mănăstire din anul 1750, când o ceată de tătari ar fi dat foc aşezământului. Unii călugări ar fi murit atunci, alții au fugit. Au urmat ani în care mănăstirea a fost lăsată în paragină și abia după 1900 au fost făcute mai multe lucrări de consolidare. În ciuda timpului, s-au mai păstrat fragmente de pictură originală, veche de sute de ani.
Mănăstirea Gorgota face parte din seria ctitoriilor domneşti ce înconjoară Cetatea de Scaun a Târgoviştei, alături Mănăstirea Dealu, Viforâta şi Curtea Brâncovenească de la Doiceşti.
Mănăstirea Dealu
Se află în localitatea Vifotâta, comuna Aninoasa, la șase km de Târgoviște.
Constuită de domnitorul Radu cel Mare între anii 1499 și 1501, mănăstirea de maici Dealu este locul unde a fost tipărită prima carte din Țara Românească. Tot aici a fost și sediul celui de-al patrulea centru tipografic european de literă chirilică, făcând din capitala de atunci a țării, Târgoviște, un important centru cultural sud-est european.
Prima biserică de pe acest loc datează de la sfarșitul secolului al XIV-lea, din timpul domnitorului Mircea cel Bătrân. Pe locul acesteia, Radu cel Mare (1495-1508) construiește o biserică măreață din cărămidă placată cu piatră și cu o arhitectură deosebită, ce va constiui model pentru o altă mănăstire celebră, pe lângă care trece Via Muntenia, cea de la Curtea de Argeș.
Edificiul a trecut prin momente grele în lunga sa existență. Dupa domnia lui Mihai Viteazul oștile ungurești au jefuit biserica și au distrus mormintele și lespezile acesteia, în căutare de comori. Apoi cutremurele din 1802, 1838 și 1940 i-au produs pagube însemnate. Prima restaurare a fost făcută de către George Bibescu, între anii 1844-1854. În anul 1879, în noile clădiri ale mănăstirii s-a instalat Școala divizionară de ofițeri, apoi Depozitul de arme al armatei. La începutul secolului al XIX-lea a găzduit Școala copiilor de trupă și Liceul militar Nicolae Filipescu.
În urma lucrărilor de reconstrucție din anii ‘50, mănăstirea și-a recăpătat strălucirea de odinioară.
Mănăstirea Viforâta
Aflată în satul cu același nume din comuna Aninoasa, la șapte km de Târgoviște, Viforâta este o mănăstire de maici ce datează din secolul al XV-lea. Inițial, Viforâta a avut rolul de a găzdui maici bătrâne și preotese văduve, fără niciun alt sprijin.
Edificiul a fost construit de Vlad Vodă Înecatul, fiul lui Radu cel Mare, într-o vale din apropierea mănăstirii ridicate la Dealu de tatăl său. Stilul arhitectonic este cel bizantin – muntenesc. Numele acesteia s-ar trage de la „viforul” pornit de oameni: năvăliri turcești, incursiuni ale oștirii lui Bathory, incendii și cutremure, jafuri și alungări.
Între 1712-1713 la inițiativa lui Constantin Brâncoveanu, se înalță zidul înconjurător, se pardosește cu lespezi de piatra, se lărgesc ferestrele, se construiesc noi chilii și se reface pictura.
Mănăstirea este apărată de ziduri cu lățimea de un metru. În interior se păstrează încă multe lucruri de valoare, printre care catapeteasma din tei aurit (peretele despărțitor, împodobit cu icoane, dintre altar și naos ), alături de icoana Sfântului Gheorghe.
Mănăstire ‘naltă, cum n-a mai fost altă, la Curtea de Argeș
Este una dintre cele mai vizitate și mai cunoscute mănăstiri din România, situată în orașul Curtea de Argeș, prima capitală a Țării Românești .
Mănăstirea a fost ctitorită între anii 1514 şi 1517 de domnitorul Neagoe Basarab, care își propusese ca aceasta să întreacă în frumusețe tot ce se făcuse până atunci. Soții voievodali s-au implicat direct în găsirea celui mai bun material de construcție și a metalelor prețioase (aur și argint) pentru împodobirea ei. Picturile interioare au fost realizate de același artist din Târgoviște, care a pictat și Mănastirea Dealu.
Legendarii meșteri ai lui Neagoe Basarab au zidit o biserică în stil bizantin, cu elemente decorative exterioare influențate de arta armeană, persană, georgiană și arabă, într-o îmbinare unitară și armonioasă. După cum spuneau unii isotrici ai vremii, această biserică „nu este așa de mare ca Templul lui Solomon sau ca Sfânta Sofia facută de Justinian împăratul, dar ca frumusețe este mai pre deasupra acelora”.
Perioada întunecată și nesigură din Evul Mediu și-a pus amprenta și asupra acestei mănăstiri. În anul 1611, principele Ardealului, Gabriel Bathory și oștenii lui au jefuit biserica și mormintele, luându-i inclusiv acoperişul făcut din plumb şi cositor.
Domnitorii care au urmat la tronul Țării Românești, Matei Basarab și Șerban Cantacuzino au restaurat mănăstirea.
Între anii 1875-1886 biserica a fost refăcută în forma actuală. Regele Carol I a construit parcul Mănăstirii Argeșului și palatul episcopal (1886-1890), folosit ca reședință regală de vară.
În cadrul Mănăstirii Curtea de Argeş a funcţionat, cu mici întreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic „Neagoe Vodă”, iar ulterior Seminarul Teologic Special pentru Transilvania până în 1977.
Mănăstirea Brebu
Complexul arhitectural de la Brebu, conceput ca mănăstire și curte domnească, este păstrat în forma inițială, fiind unul dintre puținele monumente medievale românești atât de bine conservate. Este alcătuit dintr-o biserică, de dimenisiuni mari, asemănătoare ca stil celei de la Dealu și din case domnești formate din nouă camere și o sufragerie.
Mănăstirea Brebu este una dintre cele mai importante realizări arhitectonice ale domniei lui Matei Basarab și ale artei românești din secolul al XVII-lea.
Locul ales pentru construcție este încântător, în vatra localității Brebu (Prahova) în apropierea râului Doftana, la poalele munților Baiului, într-un climat dulce cu aer curat și calități terapeutice.
Mănăstirea este înconjurată de ziduri groase, din cărămidă arsă și piatră. Decorațiunea exterioară este specifică bisericilor din Țara Românească, simplă, având ca elemente decorative firidele și brâul de piatră în partea superioară. Ctitorit de Matei Basarab, monumentul de arhitectură și artă este desăvârșit de Constantin Brâncoveanu, care a renovat complexul monahal în 1689 și a vegheat ca acesta să-și recupereze toate proprietățile cu care a înzestrat-o primul ctitor.
A fost spațiu de rugăciune, cetate de apărare, dar și un loc în care s-a învățat carte.
Casa Domnească i-a găzduit de-a lungul timpului pe domnitorii țării și pe oaspeții lor. În prezent, aici se află colecția „Muzeul de artă medievală Brebu”.
Chilia lui Ambrozie
Chilia lui Ambrozie este o scobitură pe unul dealurile Istriţei într-un masiv stâncos numit Culmea Şoimilor, de pe Dealu Mare. Locuința rupestră este o fostă ascunzătoare, din vremuri demult uitate, despre care spune că a servit drept refugiu pentru fetele Doamnei Neaga și ale domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acum monument istoric și destinație turistică, prin grija unui preot din satul învecinat, chilia este locul în care monahul Ambrozie de la Mănăstirea Ciolanu a trăi în sihăstrie vreme de 55 de ani, după întoarcerea sa de la Muntele Athos.
Pe durata șederii sale acolo, monahul a mărit spațiul existent al grotei și s-a străduit să-i dea un aspect locuibil. Mai mult, a amenajat și acesul către grota din mijlocul stâncii. Pustnicul și-a câștigat existența împletind coșuri, altoind pomi sau lucrând cu ziua în podgoria stațiunii viticole din Pietroasele.
Povestea lui Ambrozie este foarte bine spusă de un preot buzoian, Mihai Stanciu, în lucrarea numită „ File de Pateric”.
„Acest cuvios părinte se trăgea din neam vechi de moşneni din localitatea Greceanca, judeţul Buzău şi s-a născut într-o familie cu mai mulţi copii. La vârsta de 15 ani intră ca frate în obştea mânăstirii Ciolanu, judeţul Buzău. De acolo merge pe muntele Athos.
După 10 de ani revine la Ciolanu, unde i dau dau în grijă oile mânăstirii. După un timp se retrage la schitul Cetăţuia sub numele de Ambrozie, unde stă până în 1925 când, după schimbarea calendarului (1924), este dat afară de episcopul locului.
Smerit şi supus canoanelor Bisericii strămoşeşti, se retrage în apropierea satului natal. Pentru că averea părinţilor fusese împărţită, cu haină preoţească în spate şi toiagul în mână, cu câteva unelte de la rudele rămase în viaţă, se urcă pe Culmea Şoimilor, acolo unde se juca în fiecare zi pe vremea când era copil şi păştea oile şi caprele. Acolo exista o scobitură în munte, cam la zece metri înălţime, datând, după unii, “de pe vremea tătarilor”, pe care începu să o adâncească, dându-i forma unei case ţărăneşti.”
Se mai spune că între ceasurile de rugăciune făcea coșuri de răchită, fuse și linguri de lemn, iar seara cânta de se auzea până în vale. Singurii lui prieteni erau vulturii și păsările.
În zilele de post nu cobora din chilie decât după asfinţitul soarelui, pentru a se aproviziona cu buruieni, rădăcini şi apă.
În celelalte zile, cobora după rugăciunile de dimineaţă, mergând în satele învecinate pentru a-şi vinde lucrul mâinilor sale, iar din banii obţinuţi îşi cumpăra hrana pentru un timp. Ajuta oamenii la diferite munci ale câmpului: tăiatul viei, curăţatul pomilor, aratul ogorului.
Pe timp de vară umbla desculţ și îmbrăcat ca un cerşetor, iar pe timp de iarnă purta ciubote primite de pomană, o manta groasă de militar şi un căciulă din postav.
Cunoscând limbile turcă şi greacă, mergea deseori la slujbele marilor sărbători din satele învecinate, unde cânta la strană.
S-a stins la vârsta de 91 de ani, în septembrie 1980. Ultimele zile și le-a petrecut într-un azil al Bisericii Ortodoxe pe Stil Vechi din judeţul Ilfov. Este îngropat în curtea bisericii din Breaza, judeţul Buzău.
Cum se ajunge la Chilia lui Ambrozie
Drumul de acces spre chilia lui Ambrozie nu este amenajat.
Cel mai uşor se ajunge pe drumul Năieni-Fântânele-Vârf (DC41). Se iese din satul Vârf şi se mai merge câteva sute de metri pană la un platou unde se poate parca. De aici se merge pe jos, pe potecă, circa 20-30 de minute.
La Năieni se poate ajunge fie din DN1B (Ploieşti-Buzău)-Greceanca-Breaza-Vispeşti-Năieni sau DN1B-Gura Vadului-Finţeşti-Proşca.
Sursa Global Info