Obiective turistice
Vulcana Băi, binfacere pentru trup și suflet
Izvoarele minerale au rămas și astăzi; un izvor mai puțin mineralizat, Ovesa, aduce la suprafață o apă potabilă, cu proprietăți chimice ce pot ameliora gastrita, litiazele sau bronşita.
Iată cum descria Vulcana Băi, în lucrarea sa din 1902 „Istoria igienei în România”, doctorul de origine austriacă, Iacob Felix, fost vicepreședinte al Academiei Române :
„ Vulcana în județul Dâmbovița, comuna Cucuteni, 12 kilometri de la orașul Târgoviște, la înălțime de 300 metri, este separată de Pucioasa printr-un deal peste care duce o șosea bună, posedă 4 isvoare de apă sărată, foarte iodurată, identică cu cea de la Govora, mai iodurată decât apele de la Hall, Adelheidsquelle, Saxon-les Bains, Lippik, Iwonicz, mai slabă decât apa de la Trescaro.
Isvoarele de la Vulcana aparțin mai multor proprietari, cari ar trebui să se constitue într-un sindicat, spre a exploata isvoarele într-un mod mai rațional decât astăzi. Bolnavii adăpostiți în casele țărănesci ieau băi în acele case (…)
Apa de la Vulcana este prea concentrată pentru a fi beuta în stare naturală, A. Bernad a propus diluarea ei cu 3 până la 8 părți apă gazoasă bicarbonată. „
O plimbare prin preistorie
Toți acești compuși chimici prezenți în izvoarele din Vulcana ar proveni din apele de zăcământ care s-au aflat dedesubtul Mării Sarmatice, o mare continentală închisă, ce se intindea în urmă cu cinci-șapte milioane de ani între zona Europei Centrale și munții Tian-Șan din Asia Centrală. Dovezi privind existența acestei mări au rămas numai pe vârfurile dealurilor, unde straturile mai noi au fost erodate, scoțând la iveală, rocile străvechi, cum ar fi gipsul.
În urma unor săpături făcute în căutarea țițeiului s-au descoperit scheletele unor animale acvatice, la adâncimi de 70-80 de metri. Apele de zăcământ au aceleași caracteristici chimice de fund al mării Sarmatice, ca şi fosilele animalelor.
Și prin istorie
Prima atestare documentară scrisă a comunei datează din anul 1604, în Cartea domnească dată de voievodul Radu Șerban. Într-un hrisov mai vechi s-a găsit o însemnare potrivit căreia voievodul Vlad Țepeș a cumpărat satul Vulcana “tot şi cu tot hotarul din câmp şi din pădure şi din apă şi din vatra satului şi de pretutindeni », pe care l-a dăruit apoi surorii sale, Alexandra. Achiziția ar fi fost făcută în timpul primei domnii a voievodului, adică între anii 1456 și 1462.
Viață religioasă
La câțiva kilometri de sat și 20 de km de Târgoviște există un loc unde convieţuiesc cele trei mari religii ale lumii – creştinismul, mozaismul şi islamismul. Complexul interreligios a fost ridicat în 1998 și găzduieşte într-un parc de câteva zeci de hectare o biserică ortodoxă, o sinagogă şi o moschee. Așezarea este ctitoria Centrului internaţional ecumenic, sub egida UNESCO-Comisia Naţională a României. Este un organism neguvernamental, apolitic, laico-religios cu caracter cultural social, fără scop lucrativ, care grupează clerici şi laici ai diferitelor confesiuni şi etnii din România, precum şi reprezentanţi ai altor confesiuni din străinătate.
Mănăstirea de pe deal
La șapte km de sat, mai este un obiectiv interesant, Schitul Bunea, un monument istoric cu arhitectură tipică vremii lui Matei Basarab. Acest schit de călugări este situat în mijlocul pădurii, pe un vârf de deal, la 630 m altitudine.
Schitul vechi ar fi fost construit in anul 1654 de vistiernicul Bunea Grădisteanu într-o grota. Legenda spune ca Bunea ar fi fost urmarit de turci și s-ar fi ascuns într-o grota aflată mai jos cu cca 100 metri de locul unde a înălțat mai târziu mănăstirea. Grota există și astazi si a fost folosită de pustnici, care rămâneau în peșteră săptămâni în șir pentru post și rugăciune.
Surse: Primăria Vulcana Băi
Olarii vechi și noi
Meserie străveche, de la începutul civilizațiilor, olăritul a rezistat timpului și se practică în Vulcana Pandele. Meșterul Nini Porojan o transmite mai departe copiilor prin intermediul atelierelor de “școală altfel” sau oricărui alt doritor. În atelierul său se găsesc de toate: roată, lut, vase de ceramică pentru decor sau veselă, potcoave, fructiere, guguștiuci cântători, capete de daci etc. Lutul lui poate lua orice formă: „Când îl pun pe roată, el îmi spune singur ce va ieși din el – un vas, o bufniță sau o vază, mă joc cu imaginația,” ne spune meșterul.
Nini Porojan însă nu este doar olar. Fiind sculptor mulți ani, a învățat să sculpteze și în lut, să facă încrustații. „Îmi place mai mult să olăresc, pentru că am o plajă mai mare de creativitate”, mărturisește el.
Meșteșugul acesta l-a învățat în urmă cu aproximativ zece ani, de la un profesor de arte plastice din Ploiești, într-un complex de împrejurări nu tocmai favorabil. Rămăsese șomer și s-a înscris la cursuri de olărit, într-un proiect european derulat la Pucioasa. A întâlnit apoi un meșter autentic, de la care a continuat să învețe și a dezvoltat o mică afacere. „Mentorul meu, în vârstă de 75 de ani mă îndrumă atunci când lucrez să țin linia zonei – Dâmbovița de deal, să nu deviez spre altă cultură, spre cea turcească, de exemplu”, ne spune olarul.
Lutul tradițional
După datină, prelucrarea argilei este laborioasă și de lungă durată. Aceasta este scoasă din anumite puțuri sau maluri de pământ, apoi amestecată cu apă, filtrată de impurități și turnată în butoaie . Acolo este lăsată la decantat aproximativ 20 de zile. După acest interval se scoate apa, iar lutul se pune între plăci de ipsos pentru a se întări. Când are consistența necesară, se bate pentru a se omogeniza, se face bulgări și abia apoi se pune pe roată.
Nini Porojan vinde suveniruri elevilor lui sau turiștilor care vin la o pensiune din apropiere. Olăritul contemporan, reinventat, este mai mult o tehnică de loisir și de relaxare. Lutul învârtit pe roată mângâie mâinile și relaxează mintea. Este un antidot la agitația cotidiană, de aceea mulți clienți cu meserii stresante cer sa li se confecționeze roți de olar.
El crede că a rămas cam singurul olar din zonă și în calitatea sa de dascăl informal încearcă să ducă mai departe acestă îndeletnicire, care sa rămână măcar ca hobby generațiilor viitoare.
La mini-muzeul „Izvor de apă vie”, amenajat în interiorul Căminului Cultural din Vulcana Pandele se găsesc peste 1600 de exponate din perioada interbelică și chiar de dinante de aceasta, reprezentând în special tehnică tradițională de țesut, dar și alte obiecte de amenajare interioară, piese de numismatică, aparate foto, instrumente muzicale etc
Casa-atelier a celui mai important gravor român
În satul Gura Vulcănii, din comuna Vulcana Pandele se află casa devenită muzeu a lui Gabriel Popescu (1866 – 1937), unul dintre cei mai străluciţi artişti gravori ai epocii sale.
Casa cu atelier este singura de acest tip din România. A fost deschisă publicului în anul 1972, restaurată în anul 2016 şi surprinde viaţa şi opera marelui artist.
La etajul clădirii este conservat atelierul gravorului, într-o cameră spațioasă. În diferitele momente ale zilei, prin intermediul luminatorului, se crea o atmosferă propice lucrului migălos pe care îl presupunea gravura în metal.
Tot în atelier se mai află o presă unică în ţară, cu doi cilindri acţionaţi printr-o manivelă, pentru imprimat gravuri în metal, soba pe care îşi usca lucrările după imprimarea prin presare, precum și ustensilele de lucru şi substanţele pentru realizarea gravurilor.
La parter este amenajată o expoziţie documentară, cu diferite fotografii şi documente ilustrând studiile, viaţa şi principalele creaţii ale artistului. Între acestea sunt portrete (regele Carol I, soția artistului, Martha Canazin, copiii acestuia), autoportrete, scene din Vulcana Pandele etc. Ca orice artist al vremii, ieșea des în natură, pentru observație.
Fiu de preot, cu un parcurs educațional impecabil, a devenit cel dintâi gravor român cu studii în domeniu, fondator și titular vreme de mai multe decenii al catedrei de gravură a Școlii Naționale de Arte Frumoase din București. Fin cunoscător al naturii umane, expresiv și impecabil în execuție, Gabriel Popescu înțelegea foarte bine formele și distribuiția luminilor. A stăpânit toate tehnicile gravurii : acvaforte, dăltița, ac sec, acvatina, dar a excelat și în alte domenii, realizând timbre, medalii și plachete.
După 1934 s-a retras până la sfârșitul vieții, împreună cu soţia, la Vulcana Pandele, localitatea sa natală.
